Amar

fetele sunt obiecte stranii la iubit, cherie

au degete lungi reci parfumate și neliniști, își poartă părul în cosițe împletite și dorm pe perne moi umplute cu flori uscate

fetele ascultă muzică în caști și te obligă să apeși claxonul cînd văd un semn “claxonatul interzis”

cherie, nu ştiu cum te vei descurca fără mine căci nu ai invăţat cum să şopteşti poveştile de noapte bună şi nici nu-ţi stă în fire să aprinzi odată două ţigări

Lumină

cherie nu sîntem albaștri melci

nici gene de bătrîn stejar cu poemul nestatorniciei întins prelins pe trupu-i

sîntem hiene și singuri pricepem sfîrșitul cărării ultimul fum perechea aceea de chiloți vișinii și toate cuvintele scrise odinioară

a dor au fost scrise cherie a dor de început de poveste de alt trup și altă muzică

mă dezbraci pînă la semnele din naștere cherie dar celelalte semne și întrebări rămîn ascunse după perdeaua de borangic

ultima dată cînd m-ai supus aveam alt nume pe buze ți-a ajuns cherie dimineața aceea la fel cum îmi este mie suficient să privesc mîinile necunoscuților

și să-mi imaginez viețile lor

Împărţit la 2

cherie hai la joacă să transformăm partiturile în bărcuţe să ne muşcăm obrajii pînă la sînge să ne astupăm urechile pe rînd cu vată mototolită şi muzică rusească să ne aruncăm de pe pod să ne mutăm lucrurile dintr-o cameră în alta să ne mutăm trupurile dintr-un rînd de haine în altul

iubitul meu sintetic hai la joacă să bem vin negru şi să răsucim ţigări din tutun curat să fotografiem studentele de la conservator să le iubim pe jumătate jumătate tu jumătatea mea va fi mai bună la gust să ne alungăm visele să ne cumpărăm zmeie colorate şi baloane care ne fac vocea de tom & jerry

dragostea mea de anotimp cald hai la joacă să uităm de şireturi de versurile lui jim de alge şi flori uscate păstrate în borcane vechi de şerbet să privim stelele în pustie să ne plimbăm pînă ni se face dor de fiecare să ne povestim istorii picante să ne umilim să urcăm munţi să facem baie şi ciorbă de legume

Regret

cherie în vremurile de odinioară cînd

oamenii

îşi citeau

unii altora nuvele

şi mîncau miez de nucă încălzit pe sobe înalte de teracotă

lumea se întindea mai departe de insula patului

în care mă ţii prizonieră

cherie în vremurile de odinioară cînd

reuşeam să ne trimitem la dracu fără să ne privim cu ură

în ochi

lumea era mai întunecată din cauza neoanelor

albastre din barurile fără nume

unde se trăiau toate poveştile de dragoste şi deznădejde

dintre băieţii palizi cu unghii lungi negre

şi balerinele Moldovei

Întîiul meu iubit

 

Întîiul meu iubit întîmpina ploaia cu tîrşîituri de bocanci.

l-am întîlnit cînd soarele stătea să apună,

formînd un culoar pe un culoar de cămin studenţesc murdar de scrum

şi l-am iubit odată cu zorile sau poate chiar din acel prim minut.

 

se emoţiona cînd era sărutat, căci ascundea copilării în privirea-i opacă

de votcă.

spărgeam întotdeauna sticlele goale

şi uneori simţeam nevoia de confetti şi cartofi prăjiţi cu piper.

 

Întîiul meu iubit m-a învăţat cum să-mi ascund palma

între degetele lui palide cu unghii lungi_

întotdeauna mai lungi decît ale mele.

 

l-am cunoscut tîrziu cînd deja eram a lui(…)

 

nu ştia să mă ajungă cu trupu-i măsliniu

iar nopţile noastre au fost puţine şi tremurate.

 

avea o pisică obeză

şi o colecţie de brichete pe un raft prăfuit.

 

Întîiul meu iubit îmi apărea în cărţi şi în vise

semn rău

căci pe vremea aceea nu ştiam să descînt.

privea un televizor acoperit de abţibilduri cu personaje din desene animate;

 

s-a născut la 6 dimineaţa în anotimpul nimănui.

credea în dumnezei fără majusculă

şi în canapele extensibile nedesfăcute;

în pături multe, muzică şi cer bun de fotografiat.

 

Întîiul meu iubit a învăţat că-mi plac ochiurile

prăjite pe ambele părţi

şi că e singurul bărbat cu care pot fi la fel de eu.

 

îmi aducea tristeţi nerostite

iar desprinderea nu a fost vreodată deplină

nici nu va fi, căci…

 

Întîiul meu iubit e sufleor în lumea mea colorată_

cînd mă îndrăgostesc de un actor

se ascunde după cortină, în spatele scenei

unde-mi joc zbuciumul

îmi îndură regretele şi nestatornicia,

nu se arată nici măcar cînd plîng;

căci are credinţa porţilor, începutului şi finalului

şi simte că ador dimineţile în doi iar uneori pielea cu miros de castane.

 

Întîiul meu iubit locuieşte într-un bloc,

cu inscripţia „cizmăria lui Gică” şi e doar un punct

după cuvintele mele.

Luciu

Îmi povesteai visul cu pisica spînzurată de un fir subţire de aţă tăioasă şi roşie. Căutai scrisorile mele colorate, convins că toate textele mele sînt poezii. Toate. Chiar şi cele în care îmi bag pula. Te-ai întors pe partea cealaltă şi ţi-aş fi putut mîngîia şira spinării; uneori îmi place să fac asta. Cîteodată simt că ţi-e dor de o viaţă netrăită, simt, cînd îmi ţii chipul în palme, că ar fi trebuit să alegi altceva. Ştiu că ţi-e teamă.

Ne-am cunoscut într-o marţi dimineaţă. Eu fotografiam o clădire demolată. Îmi purtam oraşul acela din nordul Moldovei, cu toate nimfele lui, în faldurile rochiei şi în gropiţele din obraji. Tu, mîini palide şi geamăt. Fruntea ta aduna toată bătrîneţea lumii, pletele-ţi cărunte îşi iuţeau căutările pînă mai jos de umeri, într-o adîncitură clară ca un sunet de clopot. Ochii îţi zăceau în ascunzişurile unei speranţe înnoite odată cu mine. Ochi de o culoare nedefinită, gri şi uneori albaştri. Şi m-ai privit şi ne-am privit. Certitudinea unei iubiri depline şi fugare. Reverie. Senin adus în viaţa ta de o copilă cu bucle brune.

Te uluisem cu obrajii rumeni, cu palmele mici cu perniţe ca ale pisicilor, cu tăcerea mea sau întrebările întotdeauna de nerăspuns. Îmi purtam iubirea în ochi, căprui, de ţigancă, în buze şi în zbor. Eram liberă de vîrsta regretelor, de fluturii prinşi în palma căuş, de visul de o clipă. Nestatornică şi frivolă.

Scriam poeme despre morţi, adoram „Balada pentru vioară şi orchestră” de Ciprian Porumbescu, alergam desculţă şi fumam cu tremur. Goală, în braţele tale, depănam puţine amintiri, toate legate de obiecte magice şi toamnă. Viitorul îl găseam argintiu. Puteam să plîng oricînd. Nu aveam credinţa unei valori absolute dar căutam sensuri în pietre şi scoici. Găseam fluturii ca fiind semn bun şi rosteam descîntece cînd treceam un pod.

Întîiul nostru dans a fost ca o regăsire

De fapt, îmi apăreai ca un copil care nu ştie prea bine ce să facă cu mîinile, poate pentru că nu puteai fuma la recepţia aceea, poate pentru că hainele acelea te făceau străin. Îmi şopteai poezii la ureche iar asta mi se părea atît de nepotrivit, a dracului de diferit de modul tău de a fi. Nu aveai unghii colorate şi asta mă scotea din sărite.

Întîiul nostru dans a fost studiat de oameni cu măşti şi mîini murdare, de oameni care judecau fiecare pas al valsului, care numărau în gînd măsurile. Apoi au renunţat la discreţie şi murmurul acela de un-doi-trei-un-doi-trei mă făcea să vreau să fug de acolo. Tu erai impasibil şi repetai că sunt frumoasă, că m-ai supune acolo, că n-am fost vreodată mai strălucitoare şi mai tristă. Îmi arătai bărbaţi care mă priveau, care încercau să ghicească dacă port ceva sub rochia aceea de mătase. Uram rochia aceea hidoasă aproape la fel de mult cum te uram pe tine.

Mai demult, cînd plecam într-o excursie prin ţară, fotografiam din maşină case colorate, vroiam să facem un album tematic; roz, verzi, albaştri, pereţii caselor acopereau poveşti, şoapte, murmure, plînsete, gelozii, copii pierduţi, dragoste. Pereţii aceia deveneau ai noştri, rînjeau din fotografiile mişcate, din spatele geamului, din spatele sticlei de fanta de portocale. Vocile din spatele pereţilor făceau imaginile neverosimile, păreau jucate, dansate. Albumul nostru avea locul lui în raftul cu amintiri. Pe raftul acela ţineam înainte să te cunosc spice de grîu uscate, flori şi umbre. Umbrele m-au părăsit în marţea în care te-am întîlnit. Nu ştiu dacă nu s-au suprapus şi mi te-au adus pe tine. E foarte posibil ca tu să le fi speriat.

Cu unghii ruginii de temeri

pictez descîntec…

Era în ziua aceea în care a murit I. şi clopotele băteau şi toţi stăteam zgribuliţi pe bordura din faţa bisericii şi gîndurile ni se ciocneau. Ţin minte că tu erai singurul care stătea în picioare şi cînd a ajuns A. cu chitara lui, ai rînjit cumva şi te-ai apropiat de fenderul acela albastru şi i-ai mîngîiat corzile şi ai început să cînţi piesa aia blestemată de la Doors şi toţi ne simţeam atît de mici şi fumul s-a ridicat spre cer şi A. a început să plîngă. Ai făcut asta fără să-ţi pese cumva dar a fost bine. Ştiu că apoi a plouat şi noi vorbeam mult, mult şi încercam să-mi aduc aminte titlul unui film în care un şarpe gigantic a fost ucis cu şampon. Acţiunea se desfăşura undeva în deşert, o comunitate era atacată de acel mostru, erau şi nişte echipe de intervenţie. Apoi, soluţia salvatoare, head and shoulders. Spune Nu mătreţii! Nu şerpilor uriaşi! Moartea mai poate aştepta după o dună de nisip. Hai să mai fumăm o ţigară.

Soţia ta şi toate curcubeele

Cîteodată, soţia ta, privea păsările de la fereastra bucătăriei; mirosea întotdeauna a scorţişoară în colţul acela de casă. Ţi se întorcea stomacul pe dos. De fiecare dată cînd intrai pe uşă, te izbea mirosul acela de, habar nu am, compot de gutui sau plăcinte. Ea era frumoasă, cu adevărat frumoasă, de o duioşie aproape înfiorătoare. Avea privirea goală însă; de fapt, părea că nu îşi găseşte locul în oraşul acesta aglomerat. Îi lipseau pădurile şi lanurile strămoşilor, livezile şi mirosul de balegă. Îi lipsea plita din curte, pe care cocea ardei graşi sau vinete. Îi lipseau părinţii ei calzi şi blînzi, cu poveştile lor şi puritatea împărtăşită. Îi lipsea preotul din satul acela de munte, care o sărutase cîndva pe obraz. Te iubea potolit. I-aş culege flori dar mă simt prea murdară lîngă ea. Nu ştiu dacă ţi-a înţeles unghiile şi demonii şi uitătura ta care ascunde tristeţi. Oricum ai rupt prea mult din ea pentru a te întregi. Iar acum faci asta şi cu mine. Poate ai ales greşit.

Părul soţiei tale e verde cenuşiu. Nu am mai întîlnit culoarea asta la nimeni. E un loc bun de ascuns părul acela; aproape ca un şifonier în care sînt aliniate haine, dorinţe, viori dezacordate.

Soţia ta nu are nume, întotdeauna a fost strigată „mama”, copiii tăi au fost cruzi cu ea înainte de-a se naşte. Au imprimat-o cu miros de lapte. Soţia ta mi-a fost şi mie mamă, soţia ta şi-a fost propria mamă un timp. Apoi a obosit.

Prima dată cînd mi-ai povestit de ea, purtam o rochie albastră. Mi-ai spus că şi soţia ta are una la fel. Aşa am aflat. Apoi m-ai învăluit în cuvinte; ştiu că ai făcut asta cu mine pentru că ei nu aveai curajul să-i spui, să-i mulţumeşti. Ea se urca pe masa din bucătărie -masă trandafirie, din lemn de cireş -şi îşi aduna fusta în jurul coapselor, îşi mîngîia pîntecul, pulpele. Se întorcea brusc şi masa îi zdrobea genunchii. Te chema, cu trupul, cu mintea, cu părul acela năucitor de verde cenuşiu. Dar nu puteai să-i faci faţă. Ţi se părea falsă-murdară. Era mamă iar mamele sînt sfinte, mamele sînt alb-negru, mamele cîntă doine, mamele nu stau îngenunchiate pe mese din lemn de trandafir din bucătării care miros a scorţişoară. Mamele sărută rece fruntea copiilor, după ce au aranjat perna somnului cu rugăciune şoptită. Mamele poartă în palme toţi bătrînii lumii. Mamele primesc veşti bune de la arhangheli. Mamele au ochi de ţigancă care îşi varsă fustele în culori, ochi cu pleoape uşor căzute, ochi care mustră oja jupită de pe unghii, hainele negre, muzica punk, şi textele vulgare.

Soţia ta picta curcubee, desena conturul pe şervete de bucătărie şi apoi umplea cu acrilic fiecare spaţiu. Avea probleme numai cu violetul, uneori greşea cantitatea de roşu. Cîteodată culorile se amestecau, se alipeau şi curcubeele ei păreau nori, alteori soldaţi în degradeuri. Soţia ta avea o colecţie întreagă de curcubee, de şervete de bucătărie mîzgîlite cu acrilic. Le capsa conştiincios şi le ascundea într-o sacoşă mare de rafie. Tu urai sacoşa aceea, îţi amintea de autogările din oraşele mici, ticsite de părinţi care trimit pachete copiilor studenţi. Părinţii aşteptau microbuzele acelea pestiţe şi negociau întoteauna cu şoferul. Fiecare pachet trimis era o realizare, fiecare tocmeală le aducea un surîs pe buze. Părinţii aceia erau trişti, erau singuri, rareori, erau mîndri. Ploua întotdeauna în autogările acelea din oraşele mici. Tu scoteai sacoşa cu şervete în balcon, o aşezai în colţul acela în care picura încontinuu, sub streaşină; curcubeele soţiei tale erau mereu umede. Copii îşi primeau pachetul, îl desfăceau şi încălzeau tocăniţa mamelor. Mirosea a casă în căminele studenţeşti. Părinţii puteau să adoarmă. Săptămîna viitoare era rîndul ciorbei cu perişoare.

Soţia ta scotea curcubeele din sacoşă şi le usca cu fierul de călcat. Într-un final, făceaţi dragoste.

Depărtare

Unghiile tale sînt verzi azi, la fel ca pădurile primelor întîlniri, la fel ca paharele din barul în care ne-am sărutat prima dată. Ai ochii tulburi. Îmi desenezi obsesiile pe bucăţi de carton presat, le vinzi în parcul copiilor. Îţi cumperi zmeură şi droguri de bani. Drogurile tale sînt surprizele colorate de la guma turbo. Le fierbi în lapte ca pe cînepă, le strecori prin tifon fin şi apoi le adulmeci. Trăieşti periculos. Îţi place golful; atît de burghez ţi se părea acest hobby încît l-ai abordat şi tu. Ţi se trage din anul în care făceai chetă pentru votcă sub pasaj, în centru. Apoi ai devenit responsabil. Ţi-ai luat o slujbă şi o pereche de jeanşi. Se întîmpla înainte de revoluţie toată povestea asta. Trăiai din bursa de student orfan de un părinte, statul te ajuta să-ţi cumperi covrigi şi erai fericit. Apoi te-ai însurat, ai construit o casă, ai plantat un pom, ai învăţat să cînţi la chitară, să foloseşti computerul de la proprii tăi copiii, ai muls vaca socrilor, ai cules porumbul lor. Te-ai plictisit de ştirile de la ora 5. Apoi m-ai cunoscut. O copilă cu rîs curat.