Eliberare

Teiul o chema, cu vraja lui, cu parfumul frunzelor amare, cu adierea vîntului ce parcă îl învăluia ca într-o ceaţă. Ramurile lui îi vor fi adăpost, îi vor fi leagăn în ultimele clipe. Simţea că e momentul visat de atîta timp, închipuit pînă la cel mai mic detaliu. Va renunţa la viaţa asta prea goală, prea fadă, prea apăsătoare.
Se căise pentru toate păcatele ei lumeşti.

Linii adînci îi brăzdau faţa, machiată prea strident; părul blond, de culoarea aceea spălăcită a femeilor uşoare o făcea să arate fals, contrastînd cu sprîncele mult prea negre…

Rememora nopţile de desfrîu, de dragoste plătită cu prea puţini bani de bărbaţi slinoşi, transpiraţi, murdari , plini de atîtea pofte, de atîtea fantezii, pe care ea le putea împlini. Fusese iubită de prea mulţi; nu mai ştia numărul.

Era încă tînără, încă frumoasă dar se simţea mai bătrînă decît lumea. Îmbătrînise în apartamente străine, niciodată aceleaşi, niciodată la fel, în maşini pline de bărbaţi înfierbîntaţi de ideea că o vor supune, pe străzi lăturalnice, în colţuri umbrite.

Se schimbase după cum cerea piaţa: se îngrăşase, slăbise, îşi schimbase culoarea părului de nenumărate ori. Fusese sclavă, stăpînă, menajeră, mamă, călugăriţă, niciodată ea, totdeauna altfel, totdeauna după cum au vrut ei, barbaţii fără nume. Fusese doar o marfă pe talerile unei lumi fără iubire, fără principii, fără adevăr…fusese…

Iar acum va scăpa de ei, de tot.

Faţa i se lumină de dorinţa, luă o funie groasă şi se apropie cu paşi grăbiţi de tei. Acolo, anină sfoara de o creangă care arăta ca un braţ în lumina lunii…singurul pe care îl va îmbrăţişa fără bani.

(…)Singur trupul atîrna între ramurile străvezii, singur pentru totdeauna.

Dimineaţa, oamenii priveau uimiţi corpul acela greoi, chipul acela vînăt de moarte.
-A fost o curvă, nimeni n-o va jeli! (şuşoteau femeile adunate ca un cîrd de gîşte pestriţe)
Moarta nu le auzea, nu mai auzea nimic, nu mai simţea nimic…uitase…se izbăvise de chinurile unei vieţi pe care nu a ales-o ea.

Era liniştită şi paşnică…şi liberă de lumea asta crudă.

-Uite la ea, neruşinata, parcă zîmbeşte!

-Cine o va îngropa acum?

-Şi cine o va ţine minte? Cine o va plînge?

-Poate a plîns ea destul. (vocea de copil se auzi clară şi dulce ca un sunet de clopot)