Recunosc că

suntem la marginea lumii pe acoperişul albastru fără vie şi viaţă şi moarte
ascultăm muzică şi mîinile caută adîncituri şi dureri şi culori fără nume
avem pielea murdară de tot ce iubim urîm cunoaştem nu cunoaştem
am văzut femeia aceea frumoasă avea gîtul dezgolit îmi dădea o senzaţie de rece pe şira spinării
ne sărutăm şi ne pierdem unul în altul şi ne salvăm unul pe altul în cele cîteva minute ore zile cît timp a trecut? cît timp va mai trece?
mă atingi şi tremur pentru că nu-mi amintesc să fi simţit atît eterism şi poezie
mi-e frică că mă voi trezi muzica se stinge în note grave am uitat să mă joc mă înveţi tu acum că nu e nimic crud în a nu avea remuşcari
ţi-aş povesti despre iluzii şi cele mai bune prăjituri cu nucă de cocos despre copilărie şi iubirile de sfîrşit de anotimp despre obsesii şi ticuri şi despre cum văd eu oraşul de la fereastra mea
m-ai putea aduna în palmele ţinute căuş cum făceam odinioară cu fluturii
recunosc că îmi plac nestatornicia surîsul tău şi faptul că miroşi a după amiază şi a carne crudă

Mi-ai povestit

 

într-un miez de zi de pîine

despre femeia

pe care ai urmărit-o preţ

de o oră două străzi

o viaţă scurtă de floare de cactus

cu instinct de criminal de monstru despre care citeam noi în

romanele sud

americane

despre cum îi vedeai rochia galbenă fluturînd

aproape incandenscent

şi nu te puteai gîndi decît la pielea ei prea albă

şi la vinişoarele pe care le ghiceai sub încheieturi

la genunchii de sclavă supusă

altei lumi altor bărbaţi

 

 

a fost prima dată cînd ţi-a fost poftă de carne

 

iar de atunci o visez

noapte de noapte

cînd eşti departe de mine

 

De cînd m-ai lăsat singură

mi-a crescut cîte un copac

în vîrful fiecărui deget

mi s-au înverzit frunzele iar ochii

şi unghiile s-au retras în carne

pînă dincolo

de orice poveste sculptată în lemn

am aflat că dacă vrei să spui cuiva

te iubesc

cel mai bine te-ai lăsa să înfloreşti

şi ţi-ai scutura petalele – degete

şi dimineţile

ai putea la fel de bine să scrii

rînduri lungi despre anotimpuri şi jumătăţi de căni de vin

negru

şi să bei în doi doar ceai aromat din propria voastră scoarţă

De noiembrie

cherie vreau să te iau de mînă

şi aşa să înceapă viaţa toată

să ne urcăm fără teamă în bărcuţe de hîrtie

să lăsăm muzica şi căldura să curgă

pe apa rîului fermecat de nimfele Moldovei

să ne scriem povestea în ton de doi

cu două stilouri

două tipuri de cerneală

aceleaşi cuvinte

aceeaşi culoare azuriu-verde

aceeaşi emoţie a primului surîs-sărut împărţit

Toţi sîntem soldaţi în acelaşi război

tu vei rămîne o figură importantă în istorie

 

cherie, mă simt vinovată pentru că îmi doresc

începuturi de poveste

ieri mi-am recitit jurnalul

de pe vremea cînd eram fericită

am adunat dor şi neputinţe

în anii aceştia

care trec pentru mine

dar care pentru tine şi-au oprit

cîntul

descopăr lucruri noi în mine

şi în oamenii

străini

de noi doi

poate că e tîrziu pentru

liniştea-muzică

poezia dimineţilor

nu te-am uitat

şi ştiu că mă aperi

din balansoarul tău

albastru

îmi lipsesc cuvintele

căldura frumosului din tine

 

vreau să

mă opresc

din căutat

 

ajută-mă

 

 

 

 

Necuviinţă

nu pleca

zise el a şaptea oară înainte să închidă ochii

aruncă-mi şi mie pachetul acela de ţigări

şi fotografiile şi dimineaţa

strigă el în timp ce ea îşi lega şireturile pentru noua poveste de dragoste

stai aici stai dracu aici

alergă el după ea pe scările ude ale filmului prost de adio

tu nu ştii să renunţi eu nu ştiu să mă desprind

susură ea facînd paşi înapoi resemnată şi urîtă

ca în ziua tuturor împăcărilor ca în liniştea tuturor necredinţelor

Dacă ne-ar fi întotdeauna

la fel de dor, cherie

mi-ai şoptit în timp ce mă cuprindeai

mi-ar fi frică

ţi-am răspuns fără să te pot privi în ochi

eşti la fel de tiran, sunt la fel de copil nestatornic

pierdut

fără tine

Mănînc un măr şi mă gîndesc la tine

cherie

lumea noastra e monocromă

plină de animale de pluş

păpuşi

stricate şi

mere stricate

în cos departe

lîngă fereastră

mi-ai promis c-o să mă ţii de mînă toata noaptea

cum făceam eu cînd eram mică şi dormeam

cu sora mea

îi cîntam în par

îi adunam poveştile dintre degete molcuţe

m-ai minţit

toată ziua noastră e marţi

În diminețile în care îmi amintesc

aprind țigara fără să mă ridic din pat

deschid fereastra și aerul calm și rece rece mă duce dincolo

de nepăsare

caut cu talpa dezgolită papucii de casă și moliciunea covorului de lînă

traversez sufrageria holișorul

apăs întrerupătorul

las apa să curgă în cristale

renunț la tricoul vechi jesus saves

mă scufund

muzica se aude pînă la mine pînă în mine

privesc colțul acela cu pietre și lumînări colorate parfumate

zîmbesc

îmi apropii palmele de chip

mi-e cald mi-e dor mi-e departe

și atunci îmi vine o poftă să-ți sărut partea aceea de spate să-ți țip să-ți cînt să te ador

pînă dincolo de toate limbile lumii pînă dincolo de trecut și de patimi și de nefericiri

pînă mai sus de nestatornicie de libertate

pentru că trupul tău e cel mai aproape

spiritul tău e cel mai asemănător mie

și mă simt de parcă am fi fost trimiși

unul pentru altul

cu toată boala noastră

cu toată renunțarea noastră

cu tot adevărul

și cu toată dragostea pe care niciodată n-ai știut să mi-o arăți dar pe care întotdeauna am știut că mi-o porți

Prietenie

fularul tău

albastru marin

zîmbetul tău

cu toți dinții

toată patima așezatului pe covor

pantera din cui

și zodiacele florale

sunt semnele unor nopți cîștigate

de care ne va fi dor