Dormim împreună

nopţile toate de agonie

îmi şopteşti în adîncul şuviţelor încurcate de păr

că mă urăşti pentru nestatornicia bulelor de săpun dimineţilor fără culoare

îmi vezi în ochi amanţii şi cînd stau deasupra ta şi îmi ţii părul strîns în pumni

înjuri printre dinţi

îţi aminteşti de fiecare trădare

cînd privesc pe fereastra noastră

te întrebi unde mă duce gîndul

de unde am vînătaia aceea pe coapsă pe care o frămînţi pe care o măreşti pe care o săruţi o adulmeci

nu poţi trăi fără sunetul vocii mele fără răvaşele decadente fără  imaginea  spatelui meu arcuit zîmbind spre tine

mă răneşti cu barba ta de trei zile cum îi stă bine oricărui bărbat cuceritor

mă prinzi de încheieturi şi te apropii cu dinţii aceia care rup care zgîrie care strălucesc

aprinzi lumina ca să vezi tot cu degetele tale acoperite de mănuşi ca să cercetezi tot cu buzele tale murdare de dragoste

Întrebarea zilei de luni

dacă m-ai chema

cu degetele

cu nopţile

cu lungile melancolii

dacă m-ai cuprinde

în rochiile mele

fără parfum

fără corset

fără credinţă

aş reuşi oare

să mă supun

şoaptelor tale

muzicii tale

spatelui tău

cu aripi

cu dureri

Lumea din braţele tale

e caldă şi plină de zîmbete ştrengăreşti de senzaţii dureroase pe şira spinării de degete lungi de bulgări de zăpadă de muzică de amiază leneşă de poveşti de prietenie de apropiere de teamă de răspuns la întrebări nerostite de aceleaşi metafore pe care le-am regăsit în toţi bărbaţii care m-au făcut să visez de ferestre închise pe jumătate de balcoane fără dimineaţă de panică de penitenţă de albastru de pulovere aspre şi nemurire

lumea din braţele tale durează puţin ca tot adevărul din mine

Accordion

bărbatul lumii noi spune poveşti de amiază de vară şi mă învaţă să pliez hîrtia s-o simt între degete să construiesc ţigări şi să zîmbesc mă ţine de mînă şi priveşte în stînga şi-n dreapta ţinutul de mîini e interzis în lumea de afară lumea anotimpului meu turbat păgîn l-aş ruga să mă iubească mai potolit sau să mă ducă departe

bărbatul lumii vrea să primească scrisori la o adresă străină mă oblig să-i scriu îi plac cuvintele nu ar răspunde vreodată l-am visat în nopţile în care somnul îţi aduce ursitul ne leagă ceva mai mult decît pămîntul acela pe care l-am privit amîndoi cu lacrimi şi blesteme pe buze

Cu ultima țigară a zilei

am deschis și închis șiruri de cărți

lupta cu mine și cu

literele de diverse forme și mărimi

fotografiile care spun totul

care transmit totul-totul în fracțiunea aceea de secundă

care mă arată

și te arată și pe tine fixat pe retină în suflet

uităm ploile toate și păsările și melodiile lui porumbescu care ne obsedau

facem legămînt cu oameni străini între ei și străini de noi doi și visele noastre

am crescut și picioarele s-au opintit în asfalt

trenul se oprește-n aceeași gară nu mă așteaptă nimeni

știu drumul spre brațele tale

spre caldură și lumină

florile sunt praf

culorile sunt minciuni proiectate de mintea noastră însetată de nou

de dragoste

spune-mi o poveste

spune-mi povestea noastră

banală

pentru că va avea un final fericit

 

Prin ochii şi cuvintele tale

“tu mă dori

ca o vodkă băută cînd sînt praf

rupt de mahmur

și orice vorbă doare

și orice gură de vodkă te doare pînă în suflet”

 

 

Nostalgie

Cherie sînt o carte de colorat care se consumă

care te consumă

eşti mai frumoasă decît aş putea apuca în pumnii strînși de furie aş vrea să te strîng în braţe şi să îţi dau drumul numai ca să găsesc o poziţie mai bună în care să te cuprind

nu-ţi aprinde ţigara aici este exact atît de multă poezie cît poţi scrie iubeşte-mă cu toate păcatele mele şi ascultă-mi muzica

în casa noastră vom avea cadă veche fereastră mare covor de lînă în culori naturale un stroboscop pentru îmi place să văd frînturi de/ din tine tablouri sprijinite de pereţi două camere obscure flori albastre mov

irisul a murit cherie

nu-ţi goli paharul aici e atît vis încît mai mult nu ai putea suporta

ţi-aş găti şi te-aş lăsa să-ţi porţi surîsul în pijama pastel

ascultă-mă

pe mîine

Eliberare

Teiul o chema, cu vraja lui, cu parfumul frunzelor amare, cu adierea vîntului ce parcă îl învăluia ca într-o ceaţă. Ramurile lui îi vor fi adăpost, îi vor fi leagăn în ultimele clipe. Simţea că e momentul visat de atîta timp, închipuit pînă la cel mai mic detaliu. Va renunţa la viaţa asta prea goală, prea fadă, prea apăsătoare.
Se căise pentru toate păcatele ei lumeşti.

Linii adînci îi brăzdau faţa, machiată prea strident; părul blond, de culoarea aceea spălăcită a femeilor uşoare o făcea să arate fals, contrastînd cu sprîncele mult prea negre…

Rememora nopţile de desfrîu, de dragoste plătită cu prea puţini bani de bărbaţi slinoşi, transpiraţi, murdari , plini de atîtea pofte, de atîtea fantezii, pe care ea le putea împlini. Fusese iubită de prea mulţi; nu mai ştia numărul.

Era încă tînără, încă frumoasă dar se simţea mai bătrînă decît lumea. Îmbătrînise în apartamente străine, niciodată aceleaşi, niciodată la fel, în maşini pline de bărbaţi înfierbîntaţi de ideea că o vor supune, pe străzi lăturalnice, în colţuri umbrite.

Se schimbase după cum cerea piaţa: se îngrăşase, slăbise, îşi schimbase culoarea părului de nenumărate ori. Fusese sclavă, stăpînă, menajeră, mamă, călugăriţă, niciodată ea, totdeauna altfel, totdeauna după cum au vrut ei, barbaţii fără nume. Fusese doar o marfă pe talerile unei lumi fără iubire, fără principii, fără adevăr…fusese…

Iar acum va scăpa de ei, de tot.

Faţa i se lumină de dorinţa, luă o funie groasă şi se apropie cu paşi grăbiţi de tei. Acolo, anină sfoara de o creangă care arăta ca un braţ în lumina lunii…singurul pe care îl va îmbrăţişa fără bani.

(…)Singur trupul atîrna între ramurile străvezii, singur pentru totdeauna.

Dimineaţa, oamenii priveau uimiţi corpul acela greoi, chipul acela vînăt de moarte.
-A fost o curvă, nimeni n-o va jeli! (şuşoteau femeile adunate ca un cîrd de gîşte pestriţe)
Moarta nu le auzea, nu mai auzea nimic, nu mai simţea nimic…uitase…se izbăvise de chinurile unei vieţi pe care nu a ales-o ea.

Era liniştită şi paşnică…şi liberă de lumea asta crudă.

-Uite la ea, neruşinata, parcă zîmbeşte!

-Cine o va îngropa acum?

-Şi cine o va ţine minte? Cine o va plînge?

-Poate a plîns ea destul. (vocea de copil se auzi clară şi dulce ca un sunet de clopot)

Vals spre începuturi

1.

Eram poticnită încă în noapte

cînd m-am aşezat în banca aceea;

a treia.

Aveam bocancii roşi

şi tu rîdeai de faptul că sînt fălticeneancă.

Apoi am împărţit Boemă,

Cannabis,

votcă,

filosofie,

şoapte

şi viaţă.

2.

Ziua aceea se întindea crăpată ca un măr putred;

era cald

şi vară

şi amiază cu vişine strivite pe trotuar.

Pe scările leneşe ale Ateneului,

fumau trei fete

Una dintre ele avea o rochie albastru deschis

şi îi tremurau genunchii;

era aniversarea ei.

3.

Aveam 13 ani şi îmi aprindeam prima ţigără;

eram în livada cu vişinii tatii.

Eu şi Cătălina;

ea se epilase pentru prima dată_

îi mîngîiam picioarele.

şi m-a cuprins o senzaţie de rece şi aspru.

 

Amar

fetele sunt obiecte stranii la iubit, cherie

au degete lungi reci parfumate și neliniști, își poartă părul în cosițe împletite și dorm pe perne moi umplute cu flori uscate

fetele ascultă muzică în caști și te obligă să apeși claxonul cînd văd un semn “claxonatul interzis”

cherie, nu ştiu cum te vei descurca fără mine căci nu ai invăţat cum să şopteşti poveştile de noapte bună şi nici nu-ţi stă în fire să aprinzi odată două ţigări